Si-am pasit spre caldul intuneric

Printre oameni de clestar eu te-am aflat

Prin masti de suferinta efemeric

Privirea-ti calda, trist, am adulat.

Dar am sa te cunosc vreodata oare?

Salasuind vecinic dor

Strangand la pieptu-mi, siluete pale, iar tresare

Dorinta-mi linistii secatuind izvor de amor

Caci de muza-mi alba ai sa fii.

Sa nu te temi de intamplare,

Prin ganduri mari de nemuriri

Am sa te vars in departare.

Si-am dansat timizi in noapte

Eternul cer catifelat tinea cununa

Pasind frumosi spre lumi neante

Dezmierdati, celesti, doar noi si luna

Si am tanjit in pasi marunti spre zori

Sperand sa nu se mai termine

Ce ieri parea un vis frumos

Astazi traiesc spre nemurire!

Stau cu o bere in mana intr-un colt mucegait al barului din subsolul unei cladiri din centrul istoric al Bucurestiului, impovarat, ma simt mai abatut ca oricand de nalucile trecutului. Barmanul a remarcat logo-ul Rammstein de pe portofelul meu si mi-a strans prieteneste mana, a fost singura strangere de mana sincera de pana atunci a zilei.
  Pe fundalul semintunecat sta pregatita scena, clapa cu acorduri calde si chitara acustica ce are sa armonizeze cu patru microfoane asezate cumiti pe stative metalice, asteptand parca sa le vina pentru a nu stiu cata oara randul, scaldate de lumina palida de un albastru primitor.
  Inceputul.........era o zi banala la inceputul lui Septembrie cand un fost coleg de liceu si totodata bun prieten m-a chemat la un karaoke putin mai special, special prin prisma faptului ca se desfasura cu o trupa adevarata, pe o scena adevarata. Pentru mediocrul cantacios al barurilor aproape goale avea sa fie implinirea unui vis, acela de a nu mai urla in microfon urmarind versurile pe un ecran asezat intr-un colt retras al incaperii, ci sansa de a urca pe o scena cu oameni care chiar canta!
Cu palmele si fruntea asudate de emotie, un nod in gat si privirea fixa in telefonul cu versuri, incercand sa nu il inchid caci ruinam tot, am pasit prima treapta a scarilor ce stateau la baza scenei.
-Cum te numesti ?
-Ce ne canti astazi?
-Dedici cuiva aceasta piesa?
Eram pierdut, copilul timid iesise la suprafata si imi impiedica orice incercare de a spune ceva inteligent.......ca de fiecare data cand m-a mai intrebat ceva, oricand, chiar si acum!
Reamon-Supergirl si copilul stangaci a pierit sub greutatea tonalitatii glasului ce se descatusase pentru prima oara. Au trecut sase luni, si nu am ratat aproape nici o seara de joi, ii asteptam si speram sa nu anuleze evenimentul caci in jurul lor gravita fiecare saptamana.
  Au urcat pe micuta scena si in aceasta seara, insufletind apasarea locului cu cantece interpretate intr-o maniera personala si nemaintalnita de mine pana acum.
Asteptam sa termine recitalul de inceput sa ma pot alatura lor, de aceasta data increzator, stiind ce urma sa cant, fara nevoia unui telefon de pe care sa citesc versurile.
Cu ochii inchisi......tragand puternic aer in piept, a rasunat tot clubul :Maaaaaaarrrrceeeeelaaaaa!
Si privirile atintite asupra-mi s-au luminat, fruntile s-au descretit, transmitandu-mi energia de care incep sa devin dependent!
In acea seara, am dat tot, ridicandu-mi barajul energetic, descatusandu-ma cum de mult nu o mai facusem, cu ochii inchisi, dintii aproape inclestati, simtind pulsul cum creste, cautand din cand in cand cu privirea membrii trupei, asteptand un semn de aprobare ca ceaa ce fac si cum suna rezoneaza in ton si pe masura trairilor mele din acea clipa.
Boschito-Marcela, Reamon-Supergirl, Stigma-Zi-mi noapte buna, iar in final reprezentativa-mi Cargo-Ploaia, aplauze, strangeri de maini, imbratisari, shoturi, bere rece ce ma facea sa ragusesc iara, uitarea umbrelor ce ma inconjurau pana la primul acord care a rasunat in acea seara!

Ne vedem Joi !

https://www.youtube.com/watch?v=Y2gt9Z44mpY

Si-ti place de ea ?
Nu-ti place de ea, nu ti-a placut niciodata, e frustrata si orice ai face nu ai sa poti sa o satisfaci vreodata pentru ca nici ea nu stie ce vrea! E prefacuta si te-a transformat intr-un dobitoc fara mila! O sa-ti pierzi toata viata intr-o mare greseala!
SI DA, ai pierdut mai mult decat crezi iar cand o sa iti dai seama nu numai ca o sa fie prea tarziu -pentru ca deja este!- dar vei regreta, atat de mult incat vei sti ca nici moartea nu o sa iti stearga durerea pe care o vei simtii. Durere care a fost a mea odata si care mai e!! Durere pe care proasta de langa tine nu are sa o simta vreodata! Pentru ca nu este nici pe departe atat de inteligenta si sensibila pe cat crezi!
Dar unii mimeaza atat de bine !
Si..inca ceva! E dreptul meu sa visez marea si oceanele exact asa cum arata ele in realitate, nu mlastini si balti sadice si inghetate ca pana acum! DA?

Astept minuni
Copile
batrane copil cu mainile slabe
unde ai lasat cheia vizuinii?
Ca uite,
o cautam
si nici macar lumina in ochi nu mai avem.
Am ramas legati de picioare
si de picioare ne atarna visele
si de vise ne atarna viata.
Viata, tu intelegi ?
Copil sarman cu degete creponate,
o sa iti cumpar un cal,
o manusa,
o piatra colorata.
O sa te pacalesc:
o sa iti spun ca lumea nu-i a noastra si ca traim in alb,
in gravitatii blestemate......
Adu-mi cheia.....respira......respira.....respira...

                                                                                                                        E.D.T.

Deschid infrigurat usa masiva de la parterul blocului a liftului trecut de termen, rasucind banal manerul spre dreapta, imi inchid ochii o clipa pentru a ma acomoda cu lumina puternica de afara. Initial nu am observat ca statea in fata usii metalice incadrata cu geam securizat, asteptand sa urce.
Cand am deschis ochii era acolo mai frumoasa ca oricand, cu parul carliontat cazand usor pe umarul drept al capului lejer plecat pe o parte. Radea de buimacia si stangacia cu care paseam din liftul oprit mai sus de palier, riscand sa o calc pe sandalutele din piele impletita, atent asortate cu geanta cu franjuri.
-Tot Jazz?? intrebai vazand ca are castile coborate de pe urechi, lasate pe gat.
-Aproape, nu ai nimerit nici de data asta!
Si a urcat grabita lasandu-ma in scara blocului fara sa apuc sa ii dau o replica inteligenta, nu ca as fii avut una dar macar sa par ca am.

1. Frica-i din privire.
Intr-o seara tarzie de Septembrie urcam istovit in tramvaiul de productie autohtona ce avea sa ma duca pana acasa mai ceva ca in cantec. In urma celor trei ore de dans, distribuite in mod egal in doua grupe de incepatori si intermediari, abia imi mai simteam picioarele.
In spatele meu, o domnisoara cu parul prins in doua cozi ca ale Printesei Leila din Razboiul Stelelor
imbracata intr-o rochita scurta, ce parca incerca sa mai tina vara putin in loc. Dansa dezinvolta cu castile pe urechi fara sa ii pese de lumea moarta din juru-i. Am facut doi pasi spre ea incepand sa ma balangan ca ursu pe muzica din castile mele incercand sa ii atrag atentia.
A coborat grabita la prima statie aruncandu-mi o privire dezaprobatoare incercarilor mele de a ma apropia de ea.
Inevitabil am coborat si eu la urmatoarea statie tarandu-ma spre bloc. Pe "aleea tacerii" (asa cum ii spune cineva drag mie) se intrezareau doua siluete ce se apropiau de mijlocul blocului.
Era dansatoarea din tramvai ce incerca sa intre in aceeasi scara cu mine.
Profitand de spatiul restrans al liftului, si de faptul ca si-a dat castile jos, am incercat sa par inteligent, insa nu mi-a iesit pe gura decat:
-Jazz?
-Nu, dar esti pe aproape. Nu a schitat nici un zambet si a coborat grabita din lift.

2.Nedumerirea-mi din privire.
Ma intorceam de la admistratia blocului unde am intreprins achitarea datoriilor lunare fata de Asociatia de Proprietari. In dreptul scarii aflate la jumatatea constructiei inaltata la inceputurile Comunismului, intr-o rochita scurta, neagra putin decoltata, cu ambele maini ocupate de pungile de la cumparaturi, am zarit-o doar pentru o clipa, si-a inchis usa.
Constatand cu stupoare ca sa demagnetizat cartela de la interfon am privit imprejur, cautand cu privirea vre-un vecin ce ma putea ajuta.
A deschis usa intorcandu-se de la lift.......
-Buna, eu sunt C.M. stau la 4!
-Hmm.. buna....aa L.A. la 5, stau, adica! (m-am fastacit ca un copil de clase primare ce abia descopera gratia feminina)
Stangaci am deschis usa liftului si am apasat cuminte la etajul unde a mentionat ca locueste.
-Stai de mult in bloc? Mama mea a cumparat apartamentul pentru mine acum un an. Tu cat ai dat pe apartament?
-Aici m-am nascut, stau din 86.......
-Ai planuri pe seara? Mergi la un concert jazz la Palatul Bragadiru?
-Nu, nu am planuri merg cu cea mai mare placere! (clar aveam un zambet marsav pe buze)
-Auzi.. da tu fumezi? Mai ramai cu mine sa fumam o tigara?
-Nuu...... scuze dar nu fumez, dar daca vrei raman sa fumezi o tigare.
Ajunsi la etajul cu pricina m-a rugat sa astept o clipa sa lase pungile pline de verdeturi in casa urmand sa revina. La intrarea in casa s-a schimbat la fata, pe fundal se auzi:-Pot sa raman cu el sa fumez o tigare?
Un tip buimac a iesit pe usa masurandu-ma cu privirea.
-Salut, .......... vaaa vedeti voi....... cu..... alta ocazie.
-Bine! Si am inceput sa urc incet scarile un etaj
In urma mea s-a auzit un tipat de disperare (al lui) urmat de trupul ei lovind brutal in usa de metal apoi tipetele ei inabusite in plans cerand indurare. Multe alte lovituri......m-am oprit in mijlocul scarilor incremenit, incercand sa imi explic ce tocmai s-a intamplat.

Sa fiu cuminte mi-ai zis................

Si nu credeai ca am sa te iau in serios, dar iata ca acum conteaza, pentru ca orice sfarsit reprezinta de fapt un inceput. Si m-ai luat in ras cand am scris sau spus ceva nestiind ca pentru mine parerea ta conteaza!
Acum, tarziu in noapte am sa iti spun o poveste, este povestea amarului om de rand, "statisticii" asa cum adesea imi placea sa o spun, si nu, nu am mai adresat niciodata un text direct cuiva, nu din lipsa unui subiect ci pentru ca nu prea conteaza multe personaje ce apar in teatrul vietii pentru mine.

A fost odata ca niciodata........ asa ar trebui sa inceapa nu?
Un el si o ea.......doua fiinte individuale ce formeaza un tot unitar, contopiti ca un etern yng si yang.
Privirile lor se pierdeau precum orizontul in eternul ocean, trupurile dansau luminand ca doua lumanari in eternitate simbolizand frumosul dualitatii, si totusi, amandoi o stiim ca nu e asa!
Ea priveste in gol pe tavan ametita de alcoolul singuratatii si infrigurata de goliciunea casei ce inca miroase a praf de caramida si vopsea. Gandind la cum trec anii si nevoia de o imbratisare tarziu in noapte devine tot mai acuta, lumina palida a tv-ului uitat aleatoriu pe un post banal de muzica ii umple golul din camera si perna moale ce inca ii mai poarta mirosul o face sa creada pentru o clipa ca e fericita............zambeste, iar aburii alcoolului isi fac efectul adormiind-o ca pe un prunc inocent.
El, el o ia de mana atunci cand conduce cu muzica data la maxim gonind pe autostrada vietii, cu zambetul pe buze se simte tot mai puternic, iubit, si de teama sa nu strice momentul tace, tace si merge mai departe gonind increzator spre viitor.

Scribul, ametit de doua blonde plasticate scrie prostii, crezand ca nu ai sa citesti nicodata.

In lumina palida a garii din Roman isi leagana piciorusele copilul vesel, mancand ciocolatica pe care mama sa i-a daruit-o. Noaptea racoroasa de august il face sa prinda aripi, inchizand ochii si tragand aer in piept, zambeste, zambeste caci in adancul sufletului sau nu are sa fie niciodata mai fericit ca acum. Mirosul de rugina si ulei ars al sinelor, lumina palida a becurilor inconjurate de abajoare mizerabile creeaza ambianta placuta. Peroanele atent aliniate la piciorusele sale, astazi nu par mizerabile si asimetrice, semnale luminoase, rosii la capat de linie ori albastre la fiecare macaz il fascineaza, simetria liniilor ruginii, incrucisarea perfecta de la finele peroanelor albe, ori scaunele de un rosu decolorat de razele soarelui, ce au fost cu grija sterse inainte sa se aseze pe ele.
Cele 8 linii principale, 2 de manevra si alte 2 plasate separat in dreapta garii, cu opritoare de capat de linie semnalizate cu lumini albe, cladirea cu etaj si ferestre de lemn vopsite in alb, pasarela ruginie cu stalpi masivi de beton de la capatul peroanelor, silozul a carui umbra troneaza falnic in intuneric, i-au lipsit timp de un an.
-Nu te grabii, mananca incet ca e timp! spuse ea cu bucurie in ochi, veghand asupra celor doi copii ce se bucurau de ciocolata cu rom.
Se lasa frigul, caci este aproape ora 3, mai sunt doua ore pana cand personalul Roman-Buhaesti are sa plece pentru a cata oara la drum.

Linistea noptii este usor intrerupta de un marfar ce asemeni unei furtuni intra apasat pe sinele dinaintea garii.
-Ii numar vagoanele!
-Ba nu ! Eu le numar!
-Stop a mea!
-Ba e a mea!
-Eu am zis primuuu!
-Maamaaa !
Otelul se incovoiaza la fiecare trecere a rotilor sub bolturile invechite, traversele de lemn imbibat cu motorina si ulei paraie la fiecare balans al vagoanelor incarcate cu cereale, semnalul asurzitor al locomotivei ii sperie pe cei doi copii dar tot odata ii si bucura.
Se asterne linistea... in urma raman pe peron siluetele celor doi frati ce nu mai misca nici un muschi, privirea le este incremenita iar ochii atintiti in spatele sirului de metal ce se indeparteaza lasand in zare o lumina palida rosiatica.
Pe cele doua linii adiacente ce sta uitata locomotiva cu plug, trei vagoane etalon, si garnitura personalului compusa din trei vagoane 11-47-Bonanza, cu interior placat cu panouri de prefabricat lemnos de culoare alb, ce acum e galbui si pe alocuri aramiu de la mizerie, compartimente ale caror usi nu se mai inchid de ceva vreme, geamuri blocate sau vesnic deschise, cu banchete de musama specifica CFR-ului de culoare maronie imbinate nearmonios cu lemnul ce a fost odata lacuit.
Orele trec pe nevazute iar personalului garat pe linia moarta ii vine vremea plecarii, un angajat al regiei de transport apartinand statului deshide usile vagoanelor ce au stat incuiate peste noapte.
Lumina deranjanta a becului din fata carciumii garii nu il lasa sa adoarma, asociata cu emotia plecarii a siragului de metal ce urmeaza sa serpuiasca pritre dealurile si padurile Podisului Barladului.
Pe culoarele intunecate ale vagonului trec diferite siluete, ce capata forme amenintatoare in mintea sa, galagioase, scandalagii, nemiloase si frustrate amplificate de regimul asupritor ce le-a ferecat mintile au refulat innecate in meltenismul de dupa revolutie.
O smucitura puternica scutura cele trei vagoane clintindu-le putin din loc.
-I-a bagat-o !
O palma amara pleaca zguduindu-i capul baiatului ce priveste mirat spre tatal sau.
-Dumnezeii matii de ce vorbesti urat ?
Dar copilul este prea mic pentru a intelege conotatiile frazei rostite si se inchide mai mult in urma socului paliturii.
Se aprinde lumina in compartiment si pe culoarele deja pline ale batranului tren. Nu mai dureaza mult si o alta smucitura urneste cele trei vagoane din loc, inaintand cu viteza evolutiei economice a tarii. Incep sa se miste decorul, si gara galbuie cu peroane albicioase ramane in urma.
-Ostenit din cauza nesomnului emotiei ce a precedat colatoria, amortit de caldura compartimentului dupa o noapte in racoarea si curentul peronului, ochii ii devin din ce in ce mai grei si ceata ii se asterne in fata lor.
-Trezirea, aproape am ajuns.......
Sare ca pe arcuri in mijlocul vagonului, si, odata cu primele scaprari ale soarelui siluetele noptii incep sa capede forme umane, bezna de la geam se transforma intr-un peisaj specific saraciei si frumusetii moldovei.
Se schimba mirosul si betoanele orasului sunt acum inlocuite cu ulite inguste, iar blocurile semete ale capitalei cu micutele dar coloratele case moldovenesti.
Trenul suiera printre dealuri anuntand sosirea in statie.
Cu fermoarul de la gecuta tras pana in gat si fratiorul sau mai mic in fata sa, asteapta sa coboare in gara satului bunicilor pe care nu i-a vazut de mai bine de un an.
Scartaitul puternic al rotilor opreste albastrele vagoane si cei patru membrii ai familiei coboara intr-un miros puternic de aer rece combinat cu mireasma rouei diminetii.
Silozurile albe de pe dreapta garii par neschimbate, poteca din iarba uda si necosita ce a crescut pe marginea caii ferate este din ce in ce mai ingusta, gara din caramida rosie cu fantana verde a ramas la fel. In fundal rasare soarele iar trenul zgomotos se indreapta inevitabil spre o alta zi caniculara.
Mama sa il strange atent de manuta, copilul ridica privirea catre ea adormit dar bucuros.
Si atunci mama imi spune......
-Mai e putin....... am ajuns acasa!

Ai aparut de nicaieri, vesela cum rar am intalnit, privindu-ma increzatoare in ochi, pasind pe alei pavate cu bune intentii, lasand doua siluete alungite pe caldaramul ud, creandu-mi falsa impresie ca ar merita.
Acum doare, trantesc capul pe perna imbacsita de mirosul de fum asternut peste noapte in hainele aruncate intr-un colt al camerei. Corpul atarna tot mai greu, resimtind presiunea sfasaietoare din capul pieptului, picioarele obosite de dansul parsiv al vietii zvacnesc rasfatate de atingerea moale a asternuturilor.
In bezna intunecata doar gandurile imi raman mai vii si amare ca niciodata, "a mai trecut o zi tu nu esti langa mine... acum am uitat ce inseamna noi" (VH2), am ramas doar eu ostenit "cu oasele rupte in somn violent, azi sunt o luna amara ce se stinge incet" (Luna Amara-Gri Dorian).
Lacrimi nu mai curg de mult, am uitat ce dulce si calda poate fii imbratisarea sincera in miezul noptii.
M-am agatat iar de o iluzie creeata in mintea mea, nascuta din dorinta de a incheia chinul ce ma framanta noapte de noapte si-mi tulbura somnul din ce in ce mai scurt si agitat cu fiecare zi ce trece.
Am dezamagit prieteni lasand la o parte stima, aruncandu-ma in imaginea posibilei realitati ce se intrezarea ca o naluca orbitoare in prag de luna noua.
Am calcat pe sufltete pentru a ma ridica increzator cladindu-mi personalitatea din cenusa celor din jur.
Ochii se inchd asupra acestei zile triste, e liniste..... prea liniste!