Pasesc pentru prima oara pe straduta cu cladiri albe, frumos conturate, parca rupte din peisagistica banalului si cenusiului Bucuresti, felinarele din fier forjat sunt in ton cu portile de la strada, iar pe fundal turlele mari si albe a bisericii ma fac sa ma simt pe un alt meleag, si asa si este, caci aceasta strada despre care nu aveam habar acum doua luni, este incarcata de istorie, suferinta, dar mai ales de prietenie. Prietenia si coabitarea pura, adusa la gradul de simplitate, convietuirea in armonie intre bucurestenii morocanosi si abatuti de vremuri, fosti burghezi ori simplii mestesugari ai vremurilor de mult apuse si sclipirea ochilor mari si veselia comunitatii armene. Aici vacarmul marilor bulevarde este dat uitarii si parca timpul a ramas acolo unde au vrut ei, cei ce s-au refugiat asupriti de ororile genocidului celui De-al Doilea Razboi Mondial, cei ce si-au gasit aici alinare departe de casa. Ce duc dorul reliefului montan, al codrilor nemarginiti, al satelor restranse si oraselor aflate in depresiuni racoroase vegheate de veacuri tacut de muntele Ararat, loc istoric incarcat de importanta religioasa, dar si punct strategic militar aflat la granita cu Turcia. Pe acoperisul inzapezit al Armeniei aflat la granita dintre traditie, normalitate si haosul influentelor si-al desfraul orientului se duc dispute aprigi, acum prin tratate si negocieri, asa cum in trecut erau prin foc si sabie.
Revenind la micul colt al Armeniei autohtone, am regasit strada plina de forfota, veselie si culoare, cu prilejul Festivalului Strada Armeneasca, un festival al minoritatilor (caci au fost prezente si Comunitatile Rromilor, Comunitatea Elena, dar si cea Poloneza) aducand un plus de culoare, traditie si un amalgam de miresme locale ce se impleteau in arsita uscata a verii.
Pe scena din capatul stradutei se perindau diverse ansambluri locale de dans traditional, artisti locali dar si internationali, reprezentanti ai Armeniei la diferite festivaluri de renume. Au fost trei zile pline de savoarea bucatariilor cu specific, al pastelului de culori infatisat de portul regional dar si al frumosului dans traditional inradacinat si transpus pe scena de cei ce poate nu au ajuns nicodata cu adevarat acasa. Am ramas cu zambetul pe buze de atunci si am sa-mi descretesc fruntea obosita de rutina banalului existential de fiecare data cand am sa imi amintesc de ei, caci despre ei este vorba, despre curajul, dorinta, pastrarea traditiilor si sclipirii ochiilor mari, bine conturati si frumosi ai Armeniei.
Nu aveam habar de toate astea pana sa ii cunosc pe "copiii frumosi ai Armeniei" asa cum imi place mie sa ii alint, cei trei frati de neam mai mici carora le multumesc ca m-au primit in mijlocul lor bucurandu-ma de fiecare zambet al lor.
