Si am gonit rapid prin nepasare....................

....... nevrand sa stiu ca am sa pierd tot, nu doar odata repetand aceleasi greseli menite sa indeparteze. Pe cei la care am tinut odata, cei la care as mai tine si astazi daca nu ar fi departe peste munti ori in departarea sufletului lor.
Si am gonit calm, indiferent sau nervos, pe soare, ceata, ploaie ori ninsoare, indragostindu-ma, razand ori plangand in masina, evoluand si invatand sa parcurg kilometru cu kilometru viata. Carcasa ulterior sa schimbat, de la micuta si albicioasa masinuta a fostelor noastre visuri, cu care am parcurs patru ani visand la viitor prin Romania, invatand accidental ce-i frica, micuta dar mult prea incapatore masinuta a razbit muntii, a lasat praf in urma drumului pietruit de la campie, a zacut trei saptamani dezmembrata in soare pentru a se usca in interior, a vazut muntele si marea, autostrada, drumuri pietruite ori forestiere. La tractorul gri al maturitatii mele, ce toarce nervos si mananca zeci de kilometrii de sosea furbind, desfasurand vesel toti caii la drum intins, ca un cal pur sange greu de stavilit si parca mult prea trist in oras, in elementul sau pe drumuri intinse si line.
De la muzica linistita a anilor 70, folk ori cantece de munte si veselie, la bucuria zgomotului rock-ului ori a basilor moderni ce parca iti imping pedala de acceleratie tot mai tare spre pamant!
In dreapta diverse siluete brunete cu tenta albastruie, roscate cu parul de foc, blonde experimentate, satene cuminti si dragute, au tot zabovit, o zi, o luna, un an, dar niciuna pentru totdeauna.

Singuri ne nastem, singuri traim si tot in singuratate o sa murim!

Si am urcat deasupra unui nor..........

stangaci, greoi, cu privirea in pamant, din cand in cand ma intorceam doar sa te privesc, ma priveai in ochi si nu spuneai........... nu spuneai nimic, ma ridicai si-mi mergeai alaturi prin nameti.
Prin ceata groasa impaienjenita de ninsoarea cu fulgi desprinsi din rai ne croiam drum spre nicaieri.
Zapada afanata se inmuia sub greutatea povarei mele, tu zburdai pe creste de gheata de fericire, iar eu ma afundam din ce in ce mai mult cu fiecare pas pe care ma incapatanam sa il fac.
Pe stanca de sub minusculul munte Furnica, am ridicat privirea desupra norilor ce tocmai se dispersau, secat de puteri te-am luat de mana, si privindu-ma in ochi mi-ai soptit ca esti mandra de mine! Ca am ajuns unde nu credeai vreodata ca ai sa ma vezi, pe un traseu pe care nu multi se incumeta sa il parcurga iarna (traseu interzis dealtfel iarna Al.!). Nimic nu ma mai durea, nici trupul si nici gandul ca nu pot, de acum te strangeam de manuta rece si avansam cu pasi minutiosi spre varf, caci eram abia la jumatatea drumului pe care mi-am dat duhul si am renascut de trei ori, invatand sa fiu puternic.
Deasupra norilor soarele sclipea pe zapada curata asternuta prin vai, si intorcandu-ma sa privesc traseul parcurs am vazut crestele maiestoase ale muntilor iesind din norii de sub picioarele noastre, ma incercau sentimente de implinire, fericire si totodata neputinta si realizarea ca suntem atat de mici intr-o lume atat de frumoasa, lume maiestuoasa pe care din pacate nu o vedem de rautate si griji, de rutina saptamanala si dorinta de a avea mai mult, falsand prin viata si ramanand statistici insegnifiante pentru cei ce vor fi, chiar daca acea lume este langa noi si asteapta sa fie descoperita si pretuita, nu vandalizata! In inaltul cerului, pe carari umblate doar de ciute, mergand pe pajisti vaste ingradite de creste golase modelate in mii de ani de vant (caci doar vantul este prezent in pustietatea de deasupra norilor), prinzand forme, denumite si umanizate de cei ce au trecut pe acolo primii, respectand forta si impozanta acelor meleaguri, ajungand sa iubeasca si sa ajute ulterior la nealterarea si pastrarea lor in forma in care le-au gasit urmasii lor acum sute de ani, crezand ca am ajuns la destinatie, am realizat ca abia ne adanceam in salbaticia si frumusetea naturii ce ne inconjura.
Deasupra noastra, in inaltul muntelui, se ridica impozant si nepasator alt munte de doua ori mai mare, cu stanci negre frutunoase, invaluit de nori negrii prin care nu se intrezareau sperante, ca o lectie pe care ne invata natura atunci cand ne credem deasupra lumii.
"-Acolo sus trebuie sa ajungem!" si brusc paream din ce in ce mai mic, neputincios in fata urgiei din zare.
"-Mai avem cam 3 ore de mers pana la cabana." imi spuse Al. incercand sa ma motiveze.
Dar eram epuizat, imi vandusem sufletul diavolului in mintea-mi de doua ori sa ma scoata de acolo! Si el nimic! Am incercat sa apelez la partea cealalta sperand ca o sa functioneze, si asa a fost !
Dupa 6 ore de mers prin nameti, dezgolit la -10 grade pe ninsoare puternica (caci trebuia sa imi schimb pantalonii de oras cu unii de schi), 3 suflete vandute 2 jos si 1 sus, o ora de tarat pe burta prin zapada afanata, glezna piciorului drept putin sucita, hainele ude care usor usor inghetau pe mine, riscul de avalansa al traseului INTERZIS IARNA (Al. !!!!) doua kilograme topite pe drum si epuizare totala, am ajuns la cabana.
Cuminte si vesel ne primi albiciosul si imblanitul ciobanesc mioritic, inveselindu-ne prin joaca lui in nameti.
Vinul fiert indoit cu apa servit la pahar de plastic, aspirina si somnul in cabana inghetata batuta de vant m-au facut sa imi revin incarcandu-mi bateriile (si sufletul) pentru a doua zi!

https://www.youtube.com/watch?v=9pkLDEEs20U

"-Vant puternic, cabana speram ca rezista!"